George Florin Cozma

Am revenit!

De când am reorganizat blogul cu pagini, am mai învățat, am câștigat experiență. Dacă aș avea timp, poate aș mai repara câte ceva. 

Încerc să adun informații. Am găsit câteva poezii și sper să le adaug în scurt timp. 

Una dintre poeziile pe care George Florin Cozma le-as scris și citit la microfonul Orei armatei este „Plângere la Cernăuți, cu îndreptare spre fratele Grigorie”. Am căutat textul. Nu l-am găsit scris, publicat, cu toate că eu cred că l-am citit. Poate am confundat textul cu o scrisoare, în versuri, pe care o scrisese în 17 decembrie 1989, de ziua lui. Acea poezie este în Viața militară.

Voi lăsa aici un link. E păcat să ajungeți aici, pe blog și să nu vă bucurați de poezia, vocea și talentul actoricesc al celui pe care prietenii îl numeau Generalul de poezie.

https://www.facebook.com/watch/?v=788121435425667


Din păcate, o pot auzi doar cei care au cont pe Facebook.

N-am renunțat la ideea de a completa cu poezii scrise de George Florin Cozma.

Am reușit, cu ajutorul prietenului Cristi Dumitrașcu, să notez ceea ce am ascultat în mai multe ediții ale emisiunilor produse de Redacția Militară de Radio. Sper că George Florin Cozma ne va ierta pentru semnele de punctuație puse greșit de noi! 

(Am corectat mai jos, în conformitate cu originalul publicat în revista Viața armatei, încă din timpul în care a fost scrisă poezia.)

“Plângere la Cernăuți",

cu îndreptare spre fratele Grigorie.  

 

 Câtă moarte de om! - să ți se fure cheile de la casă, 

când vrei să îți pui capul pe oasele subțiri ale amintirii;

să-ţi plece chiriașul la braț cu strada pe care

te-ai îndrăgostit de moarte, de fata morarului cea frumoasă;

cât genocid! - să-ţi așeze primul venit cuvintele în rânduri strânse, 

bine stivuite, și să ți le trimită 

La revoluție, birjar!, și pe urmă la Katya, la balul vampirilor...

Câtă decapitare! - să ţi se tot dăruiască dascăli de etică

și plutonieri majori cu barba crescută până la buricul 

pământului; să-ţi invadeze omizile blindate parcurile și

bucătăriile de vară; să-ți plângă de un secol la ușă

copilul din flori al armonicii, ca un câine fără de țară…

Doamne, cât lemn de cruce îndoliat! - când vlădica 

îți comunică prin difuzoare savante ce mândru își poartă 

tovarășul iuda chimirul prin viile tale și se gătește 

de Cină... Cât aer incendiat peste munți, la auzul Trâmbiței 

ce s-a înfipt între fălcile Cernobîlului și nu mai vrea 

să se oprească din tânguire... 

Dumnezeule doamne, frate al meu dezmoștenit și dus la oaste

și ucis cu toporul de bărbierit tranșee și mitraliat 

cu păduchii întregii Asii şi ai unei jumătăți bună de Europă;

frate al meu, ce ne facem noi amândoi fără cheile de la 

casă, fără strada din buza porții, singuri în târgul cel vechi

ca în mormintele bătute în cuie chirilice...?

Gândește-te, Doamne, la marea această ucidere de tine

și izbește cu fruntea mea de catapeteasmă -

poate s-o face ziuă și dăm în vileag hoțul

și reaprindem candela.





Am scanat pagina din revista Viața armatei nr. 3 din 1994.



Pentru a putea citi poezia, vă recomand să dați click pe imagine. 

Punct 


Puţine cuvinte! – prilej de vecie,
Pornire de soartă, lesnire de stea:
- Cu gheara, cu dinţii, exist, Românie!
Şi lupul din steaguri urla…



Sonet 


Iubita mea, sunt însăşi aşteptarea
Cu porumbei – pridvor bucovinesc!
Se-aştern alături Muntele şi Marea,
Se-mbrăţişează şi se dezvelesc,

Îi spun că sunt şi (iată întristarea!)
Pe plaiul greu de doruri se iubesc;
Din jocul lor se naşte, pururi, sarea –
Veşmânt strălucitor, împărătesc…

Ce ştii, Slăvito, din acestea toate?
Ce ştii de Moarte, de Oprirea Ei?
Un clopot vechi îţi spune că se poate,

Dar tu arunci cu-ncredere în zei…
Acest sonet la poarta Ta se zbate,
Cum sufletul Saharei printre lei.


Aniversare 


Mă-ntind pe muchia barbară
A singurului NU din jur,
Visând o barbă cuaternară
Pe care s-o (pardon!) înjur;

Boltesc minuni peste portaluri,
Strâng pâine pentru miile de peşti,
Dotez canalele cu valuri
Şi-auzul cu ereţi domneşti…

Şi te iubesc la nesfârşire,
Frumoasa mea de POC şi PAC,
Ping-poanga mea, TU – nălucire
A zilelor ce intră-n sac,

Rerglementara mea eroare,
Borcanul meu cu murături!
(Ghici ce timpan-de-dor mă doare,
Prinos al dulcii tale guri?)…

Dar vi-i de-ajuns atâta vorbă
La poarta anului defunct
Şi ninge lin, precum în ciorbă
Cade piperul – punct cu punct…

Deci, LA MULŢI ANI! Şi fericire
Şi HI-HI-HI şi HA-HA-HA
Şi-n semn de drag şi preţuire –

Surâsul meu (cu î din a!).

A. B. C. ... 

A.
Totul, totul se terminã
cu începutul. De mult.
Soarele şi (cred?) moartea.
şi celelalte dureri.

Doar tu eşti aşa,
nesfârşitã,
nicicând şi nicicum strãbãtând
stricta aceastã prelimitare,
iubito.
Nici tu.

B.
Cum poţi trãi în lucruri, când n-ai plâns
Deloc alcãtuirea lor doritã,
Când orele, de goale ce sunt, se chinuiesc
Zadarnic negãsirea sã-ţi divulge?

Şi tremurãm, aproapelui supuşi,
La briza sãrii neucisã-n ape –
Corãbii cocârjate nu spre ţãrmi…

… De unde sã te-ncep, eternitate?

C.
Cenuşã, crâng şi cântec.
Ghicitoare.
Distinsa C, oricând binevenitã,
Cu G şi O continuând chemarea
Spre mult-absentul semn de-mpreunare.
G.F.C.
Stã inima la mijloc,
Despletitã.

Ar fi o zi cu stele reci pe mânã,
De n-am cãdea cu totul în fântânã!


De noapte 

Lăsaţi-mă să plâng în voie
La marginile EI de trup,
Să-i strig din curcubeu: Ahoe!
Şi să mă frăgezesc a lup
Şi s-o aduc în casa astră,
S-o-njug la vechi corăbii lungi…
Cât de bogată-i de sihastră
În ochiul meu bolnav, ci pungi…

NICHITA râde, viu, din glastră,
Iar TU n-ai dreptul să-l alungi!


Mărturie


Sunt încă viu în clipa când te chem,

sunt nervi şi oase, carne grea şi sânge,

dar – mai ales – sunt aerul ce plânge

deasupra ta ca-n moarte, ca-n blestem;




sunt viu şi fraged ca un miel bălai

purtat prin pieţe, prin restaurante;

sunt sufletul, dintâiul, al lui Dante

bătând la poarta-de-din-jos-de-Rai...






se face iarnă prin cămări ascunse,

mor fluturii, ca fulgii, la fereşti;

anii de azi îmi spun că mă iubeşti,

dar osiile lumii sunt neunse –




că se aude vântul pustiind

grădinile cu paseri de aramă

şi eu sunt singurul care dă seamă

de zariştea fugită din colind...




sunt viu, eşti vie încă... mărturie

stă mâna asta rece, care scrie.

George Florin Cozma



DE-AR FI


De-ar fi să strig acum despre Noroc,
cu sângele aș face-o, nu cu glasul,
cu sângele acesta ce mi-l joc
sub steaua care-mi arde bun-rămasul;
dar pân-atunci, să știți că nu mă dau
nici dulcii amintiri a maicii mele!
sunt om gândind, iar cupa ce mi-o beau
e-a lui Iisus: trufașă între stele.


Țintiți cu grijă carnea mea de lut
și umiliți-mă pe viața toată.
Am fost nemuritor de la-nceput,
sub sabie, în flăcări sau sub roată.
Țintiți! Prin golul ce se va isca
în urma plumbilor, căutătura
vi se va scurge-n lut și-asemenea
o vor urma și gândul și făptura.

De-ar fi să strig acum, aș fi doar eu
și nu m-ar auzi nici Dumnezeu.

G.F.C.


sâmbătă, 3 noiembrie 2007


Gânduri de brumărel

Prima brumă, timidă, mă anunţă că timpul trece. Păşesc pe frunze moarte, printre picături de ploaie şi gândul îmi zboară la cei plecaţi într-o lume mai bună…

O voce deosebită îmi atrage atenţia. O voce care e când sfătoasă, când severă, când şoptită… După cum e subiectul pe care îl dezvoltă. O voce melodioasă, o voce inconfundabilă. Ascult emisiunea până la capăt. Şi aflu că la microfonul Orei armatei a fost locotenent-colonelul George Florin Cozma. De atunci, în fiecare zi de sâmbătă, îmi găsesc de lucru în preajma aparatului de radio. Prietenii îl ridicaseră la gradul de general. General de poezie. Singurul poet care ajunsese la această treaptă.




Într-o zi, îmi iau inima în dinţi şi-i scriu. Despre cine? Despre tatăl meu, veteran de război. Telefonul sună. O altă voce frumoasă mă anunţă că scrisoarea pe care am trimis-o va intra pe post. Din acel moment, liniştea mea s-a spulberat. Fragmente din scrisorile pe care le trimiteam vocilor frumoase erau citite în emisiune şi, de fiecare dată, primeam un cântec.

Într-o zi, George Florin Cozma spune că ediţia îi are ca invitaţi pe poeţii Florin Vasiliu şi Emil Burlacu. Era un semnal. Am luat o foaie şi un pix. Nu mai auzeam decât dezbaterea despre haiku. Am reuşit să notez numele cărţii pe care au prezentat-o: INTERFERENŢE LIRICE. CONSTELAŢIA HAIKU. Era în preajma Naşterii Maicii Domnului, în anul 1992.

După trei ani, îi trimit Generalului primele mele încercări de haiku. Într-o zi de octombrie, de la microfonul emisiunii, citeşte câteva poeme. Nu-mi venea să cred că e adevărat. Poemele sunau atât de frumos! Simţeam că zbor…


După un an, în prima sâmbătă din octombrie, aveam să aflu că generalul cu cea mai frumoasă voce din Radio, a lăsat emisiunea în grija celor mai tineri şi a plecat să facă emisiuni în Nebuloasa din Andromeda, împreuna cu George Derevlean, plecat cu patru ani înaintea lui, tot într-o zi de octombrie, şi fostul lui coleg de bancă din liceu, Doru Davidovici.


O nouă toamnă va aşterne frunze în culori calde peste cimitirul Ghencea… O nouă toamnă va aduce amintiri despre cei ce nu mai sunt…



Biografie George Florin Cozma



S-a născut la 17 decembrie 1945 la Câmpulung Moldovenesc.

- Liceul Militar „Ştefan cel Mare şi Sfânt” din Câmpulung Moldovenesc;

- Şcoala Superioară de Ofiţeri „Nicolae Bălcescu” din Sibiu ( 1963-1967);

- Premiu de poezie acordat de „Viaţa militară”;

- Premiu de debut al Editurii Eminescu (1973) concretizat în publicarea primului volum de versuri,”Oglinzi în rouă”;

- Absolvent al Facultăţii de Ziaristică;

- A lucrat la publicaţiile: „Înainte”, „La datorie”, „Viaţa militară” (devenită „Viaţa armatei”, din decembrie 1989) şi la emisiunea de radio „Ora armatei”;

- A scris cărţile:

„Oglinzi în rouă” Editura Eminescu (1974),

„Anotimp” la Editura Militară (1975),

„Pajiştea cu statui” la Editura Militară (1977),

„Pecete de etern” la Editura Militară (1982),

„Ostaşul de la microfon”,
„Cadenţe”,
„Apartamentul de la etajul 18” (împreună cu Ioan Chilom),
„Onor la drapel” (semnat cu numele fiului său pentru că i se retrăsese disciplinar dreptul la semnătură),

redactarea memoriilor generalului-locotenent (r) Emilian Ionescu,

„În uniformă pentru totdeauna”,

„Camarazi fără uniformă” ( împreună cu Andrei Ionescu, o carte pentru copii),

„ 101 poeme de dragoste”, volum colectiv 1996.

- s-a stins din viaţă la 4 octombrie 1996.

În semn de preţuire, revista „Viata armatei” a instituit premiul „George Florin Cozma” care s-a acordat, anual, pentru debut, pentru în volum, pentru proză, pentru instituţii de cultură din armată etc., până la dispariţia revistei, în 2001.



Sonet
Iubita mea, sunt însăşi aşteptarea
Cu porumbei – pridvor bucovinesc!
Se-aştern alături Muntele şi Marea,
Se-mbrăţişează şi se dezvelesc,

Îi spun că sunt şi (iată întristarea!)
Pe plaiul greu de doruri se iubesc;
Din jocul lor se naşte, pururi, sarea –
Veşmânt strălucitor, împărătesc…

Ce ştii, Slăvito, din acestea toate?
Ce ştii de Moarte, de Oprirea Ei?
Un clopot vechi îţi spune că se poate,

Dar tu arunci cu-ncredere în zei…
Acest sonet la poarta Ta se zbate,
Cum sufletul Saharei printre lei.

Vreme de armată

Vreme de nuntă şi de urgie,
Zgură albindă pe mânăstiri;
Pasul se-ndeasă către pustie –
Noi suntem, sigur! soarelui miri;

Noi, dinspre munte, noi dinspre roată,
Noi, cârcotaşii de ghiocei,
Noi care cerem vrerii să poată,
Noi, întâmpinaţii, puternicii Zei!

„Salt înainte!” Vină şi clipa
Când trupul însuşi, pal şi plăpând,
O să-şi găsească singur aripa –
Tainicul lui elixir de Curând…

Vină şi glonţul, poate chiar mie!
Carnea-i în flăcări: crini, trandafiri…
Vreme de nuntă şi de urgie,
Zgură albindă pe mânăstiri.

Toamna

Toamna se cugetă-n cuvinte
În vântul de-o potrivă
Cu bruma în privire
Şi străduieşte-ţi încă încântătorul cânt
Să-mi treacă lin colindul de fier
De dor prin fire!

Îndeamnă, doamnă toamnă, spre nedespreunare
Se-ntunecă de tunet prin cerul vechi
Şi-ţi cer nu spada grea a spaimei
Nici dura îndurare
Ci nemurirea morţii valahului oier!
Îndeamnă-mi, toamnă doamnă,
Temutul temnicer!


Vacanţă

Paşii-mi trec în memoria mării.
Pomenit rămâne în urmă şi umed nisipul.
Fugim înţelepţi în carapace de umbră,
Nepregătiţi de iubire ca apa.

Bunicul tău o se ridice în curând pleoapele farului...
Tu-mi dăinui şerpeşte în braţe...
Toamna respiră sub nori groaznic de singură
Bănuind ca un orb golful sub care
Suferă de înec steaua aceea...

Pastel

Pe dealul tandru al uitării stă un cireş fără de moarte.
Stă şi-şi vorbeşte sieşi cântec şi versuri fără căpătâi.
Deasupra dăinuie cocorii cei blânzi şi-n stare să ne poarte
În „te iubesc” şi-n „draga nenii” şi-n pământeanul „mai rămâi”.

O, mai rămâi, rămâi la mine ca sâmburele în culoare,
Ca dulcea aripă în zborul ce fără vină s-a născut!
Iubirea mea supusă lunii şi păsărilor migratoare,
Te-ascund prin iarba cea înaltă a visătorului sărut.

Şi te blestem la veşnicie şi la uitare de credinţă!
Să ştii şi tu cât duce floarea din greul bunului pământ.
O, mai rămâi, precum auzul menit a nu avea fiinţă,
Precum cămaşa iubitoare a fiului făr’de-nceput!

Aceste poezii au fost scrise pe o foaie, cu pixul, în timpul unei emisiuni în care George Florin Cozma recita.

Oglinzi în rouă*
1
Cred c-am murit pe sânii de strugur
ce m-au vrut
în schimbul păsărilor derutate,
cred c-am să trec în arbori
şi celălalt ţinut
mă va conţine doar pe jumătate;
cred că sunt arcul ploii –
o splendida agată
zbătându-ţi-se domolit în coc...


Şi poate-s doar lumina prin parc,
neruşinată,
sfinţită evadare din Van Gogh...

2
Nu te grăbi, muritori suntem!, nu te grăbi:
sângele-apus în lumina de stele nu are,
beat de trăirea din zi,
conture de floare!...


Către pacea din lacrimă nu te grabi:
ne-ar trebui nenăscutul chilim
pe care alţii din noi s-ar iubi...;
şi până la ziua cât timp mai avem a muri!

8
Culorile de zi işi cer astâmpăr,
monedele au zimţii netociţi;
cu ce tribut de sânge să te cumpăr,
sau să te fur ursuzilor misiţi?...
Doar să apari la strigăt lung de lună
pe destrămarea asta de pământ...
Dar nu exişti; jur-împrejur se-adună,
să-mi frângă somnul, morile de vânt.

10
Amurg cu pietre scânteind tăcut,
Nu vreau încrederi, nu aştept orchestre;
doar să-mi îmbraci simţirile-n sărut
prin licărul chemărilor aceste...,
doar să mă strigi, cu vocea mea, în gol:
răspunsul va veni sub alte stele...

Abia atunci pământul, rostogol,
se va uimi de drumurile mele,
abia atunci mirificii păuni
vor clătina inelele solemne
şi vei putea la ţărmuri să-mi aduni
epavele cu bărbăteşti însemne.


De întristare

Azi dau din coadă – la ceai, la umbră –
sunt magazinul-de-căpătâi;
dragostea-mi umblă prin sânge, sumbră –
poate te-ndupleci să mai rămâi,
poate ţi-nfloare versul acela
de întristare şi dor-hai-hui:
a fi, iubito... a fi ca vela,
a tuturora şi-a nimănui;
a fi Curândul care se-ntoarce,
oul dogmatic din Ziua-ntâi,
frageda ceară toarsă de Parce,
dulce ecoul: "Poate rămâi!"...
Poate te-ndupleci la umbra deasă,
La ceai, iubito! – cozile cresc.
Lumea se-ndeasă la-"mpărăteasa".
La rotunjimea de fruct domnesc:
Somnul m-alungă din vers acasă
Şi ziua-nseară în "Te iubesc!"...

Să...

Cumplita dragoste! – a mea spre tine,
A noastră către timpul tuturor...
Să ne ferim acum de Viitor,
Să spargem clipa-n scânteieri puţine
Şi să durăm în Azi, cât se mai poate!
Etern fatidic de seninătate.

Din Viața armatei


Completare din 1 decembrie 2023 

Tot din Viața armatei am scanat un articol apărut în nr. 10 din 1994


2 comentarii:

jonx spunea...

Buna ziua,

Catelul din imagine cred este Moldita.
Eram mic pe atunci, cred ca aveam vre-o 6 ani. Poza pare a fi facuta in spatele casei bunicului meu George Cozma, varul poetului din C-lung.

Cu respect,
George Cozma

Maria Tirenescu spunea...

Acum am dat peste comentariu. Tot ce e aici, pe blog, e preluat din revista Viaţa armatei. Va trebui să gasesc timp să fac precizarea.